Înainte de a vorbi despre cultura căpătată prin carte, la şcoală, se cuvine să spunem ceva despre cealaltă cultură a locuitorilor de aici, cea nescrisă, moştenită şi transmisă prin viu grai, mijloc de comunicare a tuturor cunoştinţelor oamenilor.

Vom aminti doinele, baladele, colindele, oraţiile de nuntă, basmele şi ghicitorile şi multe alte creaţii ale poporului, care şi aici erau ştiute, spuse sau cântate în diferite ocazii. Sătenii din valea Vîlcănii au păstrat cu îndărătnicie tot ce au primit de la strămoşi, adăugând din sufletul, din bucuriile şi necazurile lor la această zestre pe care au trecut-o mai departe până la noi.

Cultură se cheamă şi felul de a trăi, chipul în care îşi făceau locuinţa şi îmbrăcămintea, cum îşi pregăteau mâncarea, chiar felul de a fi al oamenilor, legăturile dintre ei, în familie şi în afara acesteia. Traiul păstorilor şi agricultorilor de aici, a fost atât de greu, mai ales după ce şi-au pierdut pământul şi libertatea, încât nevoile nu le-au îngăduit nici măcar să se gândească la ceea ce numim noi artă, să se ocupe adică de frumos de dragul frumosului. Ei au ţinut întotdeauna însă, ca tot ce fac pentru nevoile lor, obiecte pentru casă, pentru îmbrăcăminte, să fie şi plăcute. Fără să ştie, făceau artă aplicată.

Celor din Vulcana le-a plăcut totdeauna să cânte şi să audă cântându-se. Copiii cântă totdeauna când se joacă iar tinerii cântă doine de dor. Dar cele mai multe cântece, cu iz de doină, erau cele în care oamenii îşi spuneau păsurile. Instrumentele din care s-a cântat pe aici au fost şi ele tot ale oamenilor de pădure, instrumente de suflat. Poate cel mai vechi dintre acestea a fost buciumul făcut din coajă de cireş, instrument cu glas puternic, putând da de veste când se ivea primejdia. Tot în pădure s-a născut şi "cântatul din frunză", care, pe cât de simplu pare, pe atât de mult meşteşug cere. Fluierul cu glasul lui dulce este ieşit tot din pădure. Cu el îşi îndulceau ciobanii singurătatea şi îmblânzeau mioarele din turmă.

Ca şi cântecul, jocurile pot fi socotite în bună măsură printre manifestările culturale şi chiar de artă. Jocurile se organizau în timpul liber, la sărbători şi numai pentru plăcerea de a juca, apoi participanţii căutau ca jocul să fie cât mai frumos, atât pentru mulţumirea lor, cât şi a celor care îi priveau.

Majoritatea jocurilor sunt de grup şi se joacă de flăcăi şi fete la horile obişnuite, dar la ocazii, joacă şi cei căsătoriţi, ba şi cei bătrâni. La Vulcana se joacă şi în perechi. Aceste jocuri au fost aduse de cei veniţi "de dincolo". Cel mai îndrăgit aici se numea "unguria" sau "Ca-la-Breaza". În aceste jocuri de doi, flăcăii au avantajul de a alege şi chema fata la joc, pe când la jocurile în cerc, pe care le încep flăcăii, fetele vin ele şi se aşează lângă cine le place.

Desigur, mai târziu au pătruns aici şi dansurile moderne: valsul, tangoul, cu formaţii muzicale din care nu lipseşte acordeonul şi bateria.

O altă dovadă în sensul preocupării pentru cultură şi pentru o educaţie cât mai aleasă, o reprezintă Biblioteca şcolară. Aceasta s-a înfiinţat în 1905 şi cuprindea pe atunci numai câteva cărţi şi broşuri, date de Casa Şcoalelor din judeţ sau de către particulari.

Cercuri culturale sunt menţionate începând din 1902, când cercul cultural Pucioasa întrunea 21 de învăţători şi învăţătoare din 8 comune. În 1903 conferinţa s-a ţinut la şcoala din Cucuteni şi s-au tratat următoarele teme: Iubirea de şcoală, Rolul învăţătorului, Pelagra.

Şcoala primară din Vulcana-Băi a iniţiat pe lângă serbările şcolare obişnuite de sfârşit de an, când se distribuiau premiile, serbări care aveau în program piese de teatru, recitări şi cântece pe una sau două voci. În anii 1903 şi 1904 s-au jucat piesele: "De râs şi plâns", "Băncile populare", "Logofătul Călin".